duminică, 31 august 2008

Escaladarea conflictului din Osetia de Sud

Articol aparut in Crai Nou, 27 august 2008

Imi aduc aminte zilele premergatoare declararii unilaterale a independentei Kosovo, atunci cand foarte multi oficiali europeni ne acordau garantii serioase asupra faptului ca o ulterioara separare pe criterii nationaliste nu va mai avea loc nicaieri, indiferent de localizarea teritoriala si de presiunile internationale.

Teama noastra, a parlamentarilor europeni reprezentanti ai Romaniei era justificata (in treacat fiind spus, noi cei din PSD afiliati la socialistii europeni am fost cam singurii parlamentari care s-au opus pe fata recunoasterii Kosovo), avand in vedere o posibila extindere a fenomenului mai degraba catre Moldova cu a ei republica separatista Transnistria, decat catre Georgia.

Iata ca, la distanta de numai cateva luni, precedentul Kosovo se repeta. Rusia a recunoscut oficial existenta acestui nou teritoriu Osetia de Sud, iar escaladarea conflictului pare sa fie o chestiune de zile, in timp ce ONU, cu al sau Consiliu de Securitate, precum si Uniunea Europeana, cu toate prerogativele sale pe linie de relatii externe, par sa se cufunde, incet, dar sigur, intr-o zona umbrita, de acceptare tacita a unei solutii gasite la marea masa a compromisurilor globale.

Campania electorala din Statele Unite, relansarea pe scena mondiala a Rusiei, fragilitatea institutionala a Uniunii Europene, in special dupa votul negativ exprimat de Irlanda la adresa Tratatului de la Lisabona, toate aceste sunt premise, sau factori care influenteaza o anumita pozitionare si solutionare a acestui nou conflict din zona Marii Negre. Iar noi romanii, ramanem ca de multe ori in trecut descoperiti in fata unor decizii care ne-au influentat soarta si viitorul. Ramanem, in continuare, fara o reactie semnificativa sa acceptam ceea ce negociaza altii si cel mai trist lucru este ca acolo sus, in sferele de putere ale Romaniei, ne definim in continuare ca fiind incapabili sa invatam din greselile din trecut.

miercuri, 27 august 2008

La multi ani Codrin!

In urma cu fix 9 ani - la cateva zile de la eclipsa totala de soare din 1999, unul dintre medicii spitalului judetean Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava imi spunea ca am fost printre putinii barbati care au "nascut". Asta, pentru ca timp de vreo 3 ore, m-am simtit si evident m-am comportat precum leul in cusca. Asteptam de ceva vreme ca baiatul nostru sa se nasca prin cezariana, dupa cateva peripetii legate de schimbarea in ultimele zile a medicului care urma sa efectueze operatia si dupa o carantina de urgenta in sectie de obstetrica - ginecologie, unde au avut loc cateva complicatii la cezarienele efectuate in zilele anterioare.

Codrin - baiatul meu a venit pe lume dupa circa trei ore de asteptare, pornind de la transferul din salon, prin culoare, lift si mai apoi la sala de operatie si dupa ce am refuzat invitatia medicului Cristian Irimie de a asista la eveniment (prima mana de la cezariana - caruia ii multumesc din suflet, alaturi de medicul anestezist Gheorghe Teudan).

3,95 kg, jumatate de metru inaltime, un par usor buclat si aproape alb la culoare si nota 10 la testul Apgar, despre care am aflat mai tarziu ca este un test mai complex al bebelusului la nastere. Sotia in stare de inconstienta, scoasa pe targa din blocul operator, dupa ce a scapat de o criza de calciu in timpul interventiei. Greutatea de a te imparti la doi, la sotie, sau la copil, fiecare transportati in directii diferite. Cam astea sunt amintirile acelei zile.

Anii au trecut, unul dupa altul si iata ca cea de 9-a aniversare a lui Codrin ma gaseste departe de casa, eu la Bruxelles, in parlamentul european si el acasa, la Suceava. M-am obisnuit deja sa inteleg ca viata, de la un anume moment, nu mai poate fi dirajata asa cum credem sau cum ne dorim, m-am obisnuit, ca in clipele pe care le cred libere, sa profit la maxim de tot ceea ce am, in speranta ca intensitatea momentului va putea compensa distanta in spatiu si timp.

La multi ani puisor, sa cresti mare si sa te bucuri de tot ceea ce vrei tu in viata!!!

marți, 26 august 2008

Scrisoare deschisa adresata domnului subprefect (demisionar) Orest Onofrei,

Stimate domnule subprefect Orest Onofrei,

Schimbarile politice din toamna anului 2004, prin care partidele de dreapta au preluat guvernarea la nivel central si local, au fost urmate de o serie de modificari de ordin social, economic dar si institutional. Dumneavoastra, domnule fost prefect al judetului Suceava, beneficiind de avantajul unei functii depolitizate incepand cu 1 ianuarie 2006, ar fi trebuit sa constituiti un exemplu al profesionalizarii inaltei demnitati publice pe care ati ocupat-o, demonstrand echidistanta fata de toate partidele politice.

Vreau sa va amintesc domnule Orest Onofrei, faptul ca, in prezent, sunteti "inca" inalt functionar public (intru-cat nici demisia si nici incetarea raporturilor de serviciu nu au fost acceptate de catre angajatorul dumneavoastra, Guvernul Romaniei), iar acest statut va obliga, in conformitate cu legile in vigoare, sa va abtineti de la exprimarea sau manifestarea publica a convingerilor si preferintelor politice, sa nu favorizati vreun partid politic si sa nu participati la activitati politice, ca sa nu mai vorbim si despre indatorirea de a respecta normele de conduita profesionale si civice.

In acest context, va intreb, domnule subprefect demisionar, daca ati respectat aceste prevederi ale legii privind statutul functionarilor publici si daca nu, considerati ca Guvernul Romaniei ar fi indreptatit sa va demita din functie?

Aceasta luare de pozitie, a aparut ca urmare a atacului politic pe care domnul Orest Onofrei, subprefect al judetului Suceava, l-a avut la adresa mea zilele trecute si pe care il puteti citi aici, respectiv aici.

Taramul fagaduintei

In urma cu vreo 3 ani, intorcandu-ma din vestul european pe la punctul de trecere a frontierei Bors, dintre Ungaria si Romania, am avut ocazia sa vad tratamentul pe care il ofera statul roman asa numitilor "capsunari". O coada infernala, cam de 50 de masini, aliniate pe vreo 7 sau 8 siruri, mii de romani asteptand sargunciosi ca patria mama sa isi deschida larg portile si sa ii primeasca cu bratele deschise, cam asta era peisajul oferit de autoritatile nationale. Se stie ca luna august este luna in care, de regula, romanii plecati la munca se intorc acasa, cu catel si cu purcel, cu lacrimile pregatite in coada ochilor, in asteptarea revederii cu parintii, fratii, surorile si copiii. Impasibili la trairea sufleteasca a celor care poate nu au avut alta sansa sa supravietuiasca, decat sa plece la munca departe de casa, printre straini, cerberii care vegheaza la integritatea teritoriului national, au blocat cu orele intoarcerea romanilor acasa.

Astazi, din nou intr-o luna a lui august, asistam la un nou moment in relatia pe care statul o are cu "capsunarii", o eticheta pe care eu cel putin o detest si pe care o consider incorecta, macar din perspectiva faptului ca banii trimisi de acestia in tara au facut, la un loc, mai mult bine decat creditele externe contractate si fondurile europene primite pana acum.

In acest moment, dupa mai bine de 18 ani de la revolutie, autoritatile incearca sa-i imbie pe romanii plecati afara la munca, sa se intoarca si sa investeasca acasa, promitandu-le marea cu sarea, de parca Romania ar fi cel putin taramul fagaduintei. Un singur lucru este uitat, poate voluntar, anume acela, ca singurul lucru pe care cei plecati il asteapta este sa fie acceptati ca cetateni cu drepturi egale si sa fie tratati ca atare.

Si inca ceva, au trecut prin prea multe greutati ca sa mai poata fi dusi cu vorba si pacaliti pentru banii castigati cu sudarea fruntilor lor si cu lacrimile amare ale copiilor care-i asteapta acasa.

joi, 21 august 2008

Avem o clasa politica - cum o schimbam?

Articol aparut in Monitorul de Suceava - 19 august

De multe ori m-am intrebat de ce intra oamenii in politica. Trecand peste motivatiile de ordin personal, cum ar fi nevoia de a dobandi un statut social mai ridicat - lucru acceptabil pana la un anumit punct, in majoritatea cazurilor intrarea in zona politicului, indiferent de nivel, nu are la baza vreun proiect politic miraculos, menit sa schimbe soarta oamenilor, si nici nu tine in mod necesar de vreo doctrina sau alta, mai ales in Romania, unde stanga si dreapta se confrunta si se confunda prin actiuni politice angajate in multe cazuri doar pentru a creste cota electorala.

Unii, la fel ca si mine, s-au trezit pur si simplu in politica, fiind angrenati in aparatul administrativ, situat foarte aproape de zona politica in cazul tarii noastre.

Prin urmare, intrarea in politica nu e ceva imposibil, sau spectaculos, insa de aici incepe practic construirea unei cariere, caramida dupa caramida, dar nu intotdeauna succesul apare atunci cand il doresti si nici nu este in mod obligatoriu proportional cu marimea efortului depus.

Romania nu a avut o pepiniera politica imediat dupa revolutia din ’89, crescuta in sensul statului democrat, si din aceasta cauza s-au perindat suficiente personaje care nu aveau nici in clin, nici in maneca ceva in comun cu politicul sau cu administratia publica.

Si, din nefericire, nici in ultimii ani nu a existat preocupare din partea statului in sensul pregatirii politice in institute, universitati sau alte organisme indreptatite sa formeze politicienii de maine, promisi poporului roman ca fiind reforma definitiva a clasei politice.

Asadar, tinerii in ale politicii nu prea au variante, de multe ori optand pentru a copia sau imprumuta comportamentul politic al celora care le-au fost mentori, sau al celora care, vazuti fiind la televizor, devin exemplificari ale succesului politic, chiar daca acest lucru a insemnat mult prea multe compromisuri si poate calcarea, cu dezinvoltura, pe cadavrele inamicilor si, de ce nu, ale prietenilor politici.

In ultimele luni, am vazut un alt fel de lume politica in Parlamentul European, o lume care pare sa functioneze dupa un set de reguli nescrise, dar respectate, o lume care este in masura sa ofere performanta si care, la final, face ca lucrurile sa mearga mai departe.

Mi-as dori o astfel de lume si in Camera Deputatilor si in Senatul Parlamentului romanesc si cu siguranta acesta este unul dintre motivele care m-au determinat sa candidez intr-un colegiu uninominal, in toamna acestui an.

Stiu ca acest demers pare aproape imposibil de realizat, in viziunea celor care au o incredere atat de scazuta in clasa politica, insa avem obligatia sa incercam, iar pentru asta e nevoie sa incepem.

vineri, 15 august 2008

Conflicte inghetate

Articol aparut in Crai Nou, 15 august

70 de mii de locuitori, intr-un teritoriu de sub 4000 km2 (nici macar jumatate din suprafata judetului Suceava) si cateva secole marcate de confruntari sangeroase, pentru definirea unui nou popor si evident a unui nou stat. Asta inseamna, pe scurt, istoria zbuciumata a osetilor, un neam cu influente indo-europene profunde, dar si cu o identitate slava, sau mai precis ruseasca.

Razboiul inceput in primele zile ale lunii august, este semnalul public al unui conflict care mocneste de multa vreme. Georgienii, rusii, osetii de sud si de nord sunt actorii acestei lupte aparent regionale, dar care are un cuvant important de spus pentru suprematia mondiala, fiind atent supravegheati de organismele internationale, de la consiliul de securitate al ONU, la Uniunea Europeana si NATO.

Dar oare care sunt dedesupturile invizibile ale acestei lupte, care, la prima vedere, pare a fi indreptatita pentru autodeterminarea unei natiuni si crearea unui stat independent. Mai mult decat atat, conflictul din Caucaz este o rescriere, tot in limba slavona, a conflictului care s-a petrecut ani buni in spatiul fostei republici federative Iugoslavia, incheiat in urma cu putine luni, prin declararea indepedentei statului Kosovo si recunoasterea acestui act unilateral de catre multe tari de pe mapamond. Trebuie spus clar faptul ca astfel de zone de conflict au fost definite acolo unde existenta tensiunilor intre diversele minoritati nationale facea posibila intretinerea unei seminte de scandal, care sa dea posibilitatea construirii asa numitelor capete de pod, pentru consolidarea intereselor geostrategice globale.

Trebuie amintit faptul ca un astfel de scenariu nu a fost strain nici tarii noastre, in anii 90, imediat dupa revolutie, atunci cand conflictele dintre romani si maghiari de la Targu Mures erau cat pe ce sa stea la baza redesenarii frontirelor noastre nationale. Nici pana astazi nu imi este clar de ce si cum am scapat atunci de un conflict armat si tocmai de aceea cred ca statul roman are obligatia de a interveni energic in aceasta confruntare, in sensul competentelor autodefinite de catre presedintele nostru, cel care ne vede un actor important la Marea Neagra. Acum este momentul faptelor, acum este momentul sa ne afirmam ca un stat puternic, ca un membru adevarat al NATO si UE, daca nu, vom continua sa fim curajosi doar in declaratii politice la posturi de televiziune prietenoase.

Razboiul din Osetia nu este doar un conflict local, este in primul rand o problema a Marii Negre si in al doilea rand a Uniunii Europene si a NATO, dar care, cu siguranta, ne priveste direct pe noi romanii, pentru ca distanta pana la zona de conflict este de sub 1500 km, iar un esec al negocierilor internationale poate avea repercursiuni greu de imaginat si in alte zone tensionate, cum ar fi de exemplu Transnistria.

Ceea ce ramane greu de acceptat, intr-un mileniu al informatiei si al dezvoltarii tehnologice, este tocmai incapacitatea surmontarii acestor timpuri de conflicte nationaliste, care se soldeaza, din nefericire, in fiecare an cu victime umane si cu traumatizarea vietii refugiatilor din calea razboiului, indiferent de tabara din care fac parte.

luni, 11 august 2008

Batalia pentru uninominal

Au trecut mai bine de 18 ani de la Revolutia din decembrie. Unii ar putea spune ca sunt multi, altii, din contra, vor zice ca e putin. La varsta majoratului, un adolescent nu e pregatit pentru viata, dar este decis, mai mult ca oricand, sa incerce sa dea piept cu greutatea de a-si duce pasii personali acolo unde crede, sau poate doar i s-a spus, ca libertatea inseamna doar avantaje si in nici un caz obligatii. Visul unui adolescent este bineinteles unul feeric, unul plin de entuziasmul asteptarii prea lungi, insa, pe masura, greutatile sunt la fel de mari, iar deziluzia esecului, poate fi uneori fatala.

Schimbarea unui mod de viata, a modului de a fi, pana la urma urmei, este cea care decide sensul evolutiei, spre mai bine, sau, din contra, spre mai rau. Liberul arbitru e cel care iti poarta, sau nu, de grija, insa in multe situatii, propria soarta ti-o poti decide chiar tu, cu conditia ca asteptarile si obiectivele propuse sa fie in concordanta cu ceea ce reprezinti si cu ceea pentru care te-ai pregatit. In plus, un dram de noroc e intotdeauna binevenit.

Iata ca, acum, la varsta majoratului, Romania isi joaca propria soarta. Pentru prima oara va fi vot uninominal pentru desemnarea deputatilor si senatorilor. Asteptarile sunt mari, poate prea mari, pentru ca s-a spus, de la vladica la opinca si mai chiar mult poate, ca votul uninominal va schimba clasa politica. Va fi, prin urmare o mutare radicala, de la un parlament unde functiona un algoritm politic, rezultat in urma ponderii formatiunilor in cele doua camere, la un parlament format din indivizi alesi individual, de multe ori fara un sprijin clar din partea vreunui partid.

Cum vor actiona alesii uninominali la diferitele activitati parlamentare, cum vor vota legile tarii, sau motiunile de cenzura? Am impresia ca nimeni nu s-a gandit la acest lucru, poate si datorita faptului ca foarte putini cred in votul uninominal si mult prea putini si-l doresc cu adevarat, in pofida faptului ca partidele politice au dat deja in clocot la stabilirea candiatilor pentru colegiile uninominale.

sâmbătă, 2 august 2008

Colaborare romano-ucrainena?!

Articol aparut in Crai Nou, 1 august

Pentru un stat modern, o istorie de sub 100 de ani este o nimica toata, mai ales atunci cand discutam de autoidentificare si impunerea unui statut propriu pe plan international. Probabil, cel mai bun exemplu in acest sens, este cel al Ucrainei, vecinul nostru de la rasarit, alaturi de care ne-a fost dat, noua romanilor, sa partajam si rele si bune. Avand un trecut zbuciumat, fiind rand pe rand sub dominatia rusa, poloneza, cazaca, fiind pustiiti in razboiale napoleoniene si mai apoi in razboiele modiale ale secolului trecut, ucrainenii s-au definit abia la inceputul anilor 1900 ca o natiune proprie, fiind pentru o perioada lunga republica sovietica, pentru ca mai apoi sa devina stat independent, dupa probusirea blocului socialist.

Iata de ce relatiile cu un astfel de stat trebuie atent dirijate, asa incat, pe ansamblu, cooperarea sa aduca mai mult bine, decat rau. Din nefericire, relatiile dupa 1990 au debutat prost, mai ales pentru Romania. La toate nivelurile deschiderea noastra, de la guvern la autoritati publice locale, a fost mai mereu blocata de centralismul statului ucrainean. Orice decizie in plan de colaborare cu romanii, trecea inevitabil pe la Kiev, pentru o analiza atenta si o confirmare eventuala a limitelor de actiune.

Odata cu trecerea anilor relatiile s-au imbunatatit, in special in zona transfrontaliera dintre Suceava si Cernauti, cele doua regiuni devenind partenere prin 2000 si membre ale Euroregiunii Prutul de Sus. In ciuda unor obstacole ridicate intre Kiev si Bucuresti, cum ar fi canalul Bistroe, tratatul de cooperare, problema minoritatii romanesti din nordul Bucovinei, relatiile dintre Suceava si Cernauti au continuat si trebuie sa fie duse mai departe.

Iata insa, ca in urma cu cateva zile a intervenit o problema grava, ploile torentiale care au afectat zona noastra si care s-au soldat cu o serie de inundatii devastatoare. Un astfel de eveninment este, in mod firesc, gestionat diferit de autoritati. La noi descentralizarea isi spune cuvantul, autoritatile locale au libertate de actiune, dar la vecinii nostri, decizia trece in continuare prin Kiev si din aceasta cauza au existat sincope in comunicarea interinstitutionala dintre cele doua state.

Starea tenisionata este de inteles in asemenea situatii, cand riscul producerii de catastrofe naturale cu posibile pierderi de vieti umane si cand actiunea autoritatii publice este tradusa cu preponderenta in limbaj politic cu iz electoral. Este usor sa gasim vinovati, mai ales peste hotare, insa mingea este in terenul nostru si un lucru s-a dovedit deja ca fiind clar: tara noastra nu este pregatita sa infrunte asmenea situatii,a iar sistemele de protectie sunt subdimesionate si nu mai pot raspunde la provocarile schimbarilor climaterice. Asadar, trebuie insa sa dam dovada de diplomatie si sa nu punem relatia romano ucraineana, inca instabila, in pericol, si din aceasta cauza nu pot fi de acord cu declaratiile incendiare ale unor lideri politici locali si nationali, care incearca sa copie compartamentul presedintelui Basescu in relatia cu Rusia. A da cu bota in balta e foarte usor, insa pretul ulterior il va plati poporul, iar lectia predata de rusi in ceea ce priveste pretul gazelor e elocventa.

Avem nevoie de intelegere si de buni negociatori astfel incat sa putem profita in sensul bun al cuvantului, de oportunitatile existente in aceasta zona fierbinte a Europei, care, daca dam dovada de inteligenta, poate deveni intra-adevar un pol de crestere durabila. Insa pentru aceast lucru e necesar sa intelegem reciproc mentalitatea fiecarei natiuni si sa acceptam diferentele care ne separa, dar care, in mod paradoxal, ne apropie in acelasi timp. Romania nu poate exista fara Ucraina, in acest context global, la fel cum nici Ucraina nu isi poate continua drumul european, fara a avea in Romania un aliat de nadejde.